Se spune că odată un tânăr s-a hotărât să-şi dezvolte stilul predat, aşa că a plecat din oraşul său natal, şi a ajuns într-un orăşel de provincie. Hotărât să le predea oamenilor de acolo, el a aflat că acolo exista deja un Maestru de Karate a cărei reputaţie era atât de mare încât desfiinţase orice concurenţă. Considerându-se prea bine pregătit pentru a se retrage, s-a dus chiar a doua zi la uşa şcolii Maestrului, hotărât să-l provoace la luptă şi să-l învingă.

Uşa i-a fost deschisă de un bătrânel, care, după ce i-a auzit intenţia, a încercat să-l convingă de puterea Maestrului şi de faptul că, provocându-l pe acesta la luptă, nu făcea decât să-şi pună viaţa în pericol. Încercând să-l impresioneze pe bătrânel, tânărul a luat o scândură ce stătea într-un colţ şi, cu o lovitură scurtă de genunchi a rupt-o în două. Bătrânul însă nu a fost nici pe departe impresionat, aşa cum se aştepta tânărul, şi a continuat să-l avertizeze de inutilitatea provocării Maestrului la luptă. Pentru că tânărul nu părea să înţeleagă, bătrânelul l-a rugat să aştepte un moment şi a dispărut puţin. Când a revenit, ţinea în braţe o enormă bucată de bambus. I-a întins-o tânărului şi i-a spus că Maestrul sparge cu o singură lovitură de pumn această bucată de bambus, şi că dacă nu e capabil să facă şi el la fel, nu are rost să mai insiste.

Încercând să spargă bucata de bambus aşa cum mai devreme spărsese scândura, în cele din urmă tânărul s-a lăsat păgubaş, epuizat şi cu membrele accidentate, declarând că nimeni nu poate sparge bambusul doar cu mâinile goale. Bătrânelul însă l-a corectat, întărind de fapt ceea ce-i spusese şi mai devreme: Maestrul poate să facă asta, şi l-a sfătuit pe vizitator, să abandoneze proiectul atâta vreme cât nu este în stare de acelaşi lucru. Dezamăgit, tânărul a promis că va reveni într-o bună zi şi că va reuşi să treacă testul.

Timp de doi ani, tânărul s-a antrenat intens în spargeri, şi în cele din urmă s-a prezentat din nou la poarta şcolii. Acelaşi bătrân i-a deschis şi i-a adus faimosul bambus pentru a-l testa. Tânărul a fixat bucata de bambus între două pietre, s-a concentrat câteva secunde, a ridicat mâna şi a spart bambusul cu un strigăt teribil. Cu un surâs de satisfacţie, s-a întors spre bătrân. Însă acesta, cu un aer de regret pe chip, i-a spus: „Sunt de neiertat, am uitat să precizez un detaliu:

Maestrul sparge bambusul... fără a-l atinge!” Tânărului a ripostat, spunând că nu crede că aşa ceva este posibil până nu vede cu ochii săi. Bătrânul a adus un bambus solid, pe care l-a suspendat printr-un fir de plafon. Începând să respire profund, fără a scăpa bambusul din ochi, a scos un sunet terifiant, venit parcă din străfundurile corpului, iar mâna sa, ca o sabie, a tăiat aerul pentru a se opri la cinci centimetri de bambus... care s-a despicat.

Şocat, tânărul a rămas mai multe minute fără a putea scoate un cuvânt, apoi şi-a cerut scuze de la bătrânul Maestru pentru comportamentul său şi l-a rugat să-l accepte ca elev.

Această poveste, face parte, ca multe altele, dintre legendele despre marii Maeştrii de Arte Marţiale. Oameni capabili să lupte cu mai mulţi adversari, chiar cu tauri, cu vitregiile naturii, oameni care puteau da viaţa cu o singură lovitură la fel de bine cum puteau să o şi ia, oameni care şi-au dedicat viaţa Artelor Marţiale şi care au ajuns să facă lucruri nemaipomenite. Încercând să găsim o explicaţie raţională, ne lovim de cele mai multe ori de îndoială, şi asemeni tânărului, nu putem crede că aşa ceva este posibil până nu vedem cu ochii noştri.

Şi totuşi aşa ceva este posibil. Desigur pentru asta este nevoie de ani mulţi de antrenament, ani în care să te dedici trup şi suflet Căii alese. Dar oare cum a putut Maestrul să spargă bucata de bambus fără a o atinge?

Totul se rezumă la stăpânirea ki-ului, la controlarea lui, astfel încât acesta să acţioneze ca o adevărată prelungire a propriei acţiuni a Maestrului, ca o prelungire a mâinilor sale. Această dirijare a ki-ului se numeşte KIME.

KIME numit şi „decizie finală”, traduce aptitudinea de a dirija în momentul şi locul ales, ansamblul de fluxuri energetice pe care corpul este capabil să le elibereze. Oarecum, este o undă ce emană din ansamblul corpului şi se propagă spre exterior dincolo de braţ şi picior, în scopul de a aduna toate energiile fizice şi psihice ale organismului care vizează acelaşi rezultat.

Cu ani în urmă, exista expresia: „IPPON HISSAT SU” tradusă prin „A UCIDE PRINTR-O LOVITURĂ”. Această lovitură, care poate dărui viaţa sau o poate lua, este esenţa tehnicilor de Karate. Este de fapt un atac exploziv, care-şi propune distrugerea ţintei folosind întreaga tehnică cunoscută şi maximum de putere într-un timp foarte scurt.

Vechii maeştrii de Karate spun că „... fără KIME nu există BUDO”.

Valoarea KIME-ului este legată de nivelul tehnicii: perfecţiunea tehnicii, alternanţa contracţie - decontracţie a muşchilor, respiraţia, concentrarea, forţa şi viteza de execuţie.

1. Perfecţiunea tehnicii

KIME-ul poate fi realizat începând de la un anume nivel de progres tehnic, dar calitatea acestuia diferă în funcţie de valoarea reală a unui practicant. Astfel, se poate face diferenţa între un KIME de înaltă calitate şi unul de o calitate mai slabă.

Marii Maeştrii spuneau: „după 100.000 de lovituri începi să simţi o tehnică, după 500.000 de lovituri începi să loveşti natural”.

Perfecţiunea tehnicii se obţine prin repetarea continuă a loviturii pentru a-i descoperi toate secretele şi pentru automatizarea execuţiei corecte a gestului, atât din punct de vedere al formei cât şi al forţei. Astfel se realizează canalizarea mişcării corpului pentru a depăşi limita fizică, formând astfel legăturile nervoase între psihic şi corp.

„Un om a practicat un kata timp de 2 luni. Apoi spune cu un oftat deznădăjduit: Două luni? Cum vrei să poţi stăpâni un kata în atât de puţin timp? Poziţia kiba dachi, poziţia călăreţului, pare destul de simplă, dar adevărul este că nimeni nu o poate stăpâni, nici după ce a practicat-o zilnic timp de un an întreg. Ce prostie aşadar să crezi că poţi stăpâni un kata pe care l-ai exersat doar două luni.”

Se recomanda ca inspiraţia să se facă pe nas înaintea loviturii, iar expiraţia să fie efectuată cu gura puţin deschisă.

KIME-ul este de fapt, o respiraţie controlată pentru a creşte forţa unei anumite mişcări.

2. Concentrarea

Concentrarea se referă la concentrarea completă a energiei corpului în momentul în care o anumită tehnică îşi atinge ţinta. Mişcările din Karate transformă puterea în viteză, astfel, pe măsură ce înaintează, pumnul accele-rează şi atinge ţinta la o viteză maximă. Dacă toţi muşchii sunt tensionaţi şi concentraţi, la acest moment toată puterea corpului va fi transformată din viteză în putere pe măsură ce se va ajunge la KIME.

Concentrarea se poate obţine prin exerciţiu, folosind diferite tehnici care ajută la dezvoltarea acesteia. Astfel, nu există concentrare fără să existe un obiect asupra căruia să se poată fixa mentalul. Trebuie ca acest obiect să fie unul plăcut, pentru că este foarte neplăcut să-ţi menţii gândirea focalizată asupra unui obiect dezagreabil. Concentrarea ajută un practicant în toate acţiunile sale. Ea determină mintea să gândească în fiecare moment, dezvoltând un al şaselea simţ.

3. Forţa

Există 3 forme principale ale forţei: forţa maximă (absolută), forţa explozivă şi forţa în regim de rezistenţă.

Forţa maximă reprezintă forţa cea mai mare pe care sistemul neuro-muscular o poate dezvolta în condiţii de contracţie maximă voluntară.

Forţa explozivă este calitatea sistemului neuro-muscular de a învinge rezistenţa printr-o viteză de contracţie mărită.

Forţa în regim de rezistenţă reflectă capacitatea organismului de a rezista la eforturi, în condiţiile contracţiilor de lungă durată.

KIME-ul foloseşte şi forţa maximă, dar mai ales forţa explozivă sau detenta.

În Artele Marţiale, poţi dezvolta detenta, nu prin mişcări frenetice, ci printr-o bună precizie şi coordonare. Antrenamentul ar trebui să fie suficient de relaxant, iar viteza tehnicii (a atacului de exemplu) ar trebui să fie egală de-a lungul întregii mişcări. Pe măsură ce mişcarea devine familiară, precizia creşte şi, automat, rapiditatea execuţiei creşte şi ea.

Dezvoltarea forţei trebuie îmbunătăţită prin diferite exerciţii de braţe şi picioare executate cu viteză şi precizie la sacul de nisip, makiwara, etc.

La makiwara se pot executa în special lovituri cu mâna sau cu pumnul din orice poziţie de bază. Impactul trebuie să fie însoţit de o expiraţie puternică, şi posibil şi de kiai.

Sacul cu nisip este destinat antrenării loviturilor cu piciorul şi cu braţele, care se aplică sub formă percutante şi oprire.

Loviturile percutante se aplică la sacul mare cu nisip care trebuie să se deplaseze cât mai puţin.

Lovitura de oprire (stopping) este un mijloc eficace pentru fortificarea musculaturii picioarelor. Se execută cu genunchiul îndoit, după balansarea sacului.

Se pot folosi de asemenea şi haltere de diferite mărimi, diferite aparate de gimnastică, sau exerciţii cu partener.

Unii Maeştrii japonezi au un KIME aparent inexistent. Partea corpului cu care se execută tehnica nu rămâne niciodată imobilizată complet; după execuţie, îşi continuă mişcarea în aceeaşi direcţie, deci nu are loc un adevărat timp de oprire, totuşi, forţa dezvoltată atinge valoarea maximă, fără ca spectatorul s-o perceapă. Tocmai acest lucru îl face pe spectator să creadă că Maestrul lucrează fără nici un efort.

Fără forţă, tehnicile nu ar avea nici o eficienţă şi Artele Marţiale ar fi la fel ca un dans: graţioase, dar fără folosinţă în luptă.

4. Viteza de execuţie

Pe lângă forţă, în Karate, viteza de execuţie joacă un rol deosebit de important. Aşa cum s-a menţionat mai înainte, loviturile în Karate se aplică cu o puternică concentrare a forţelor în clipa impactului. Ori, la această forţă de lovire cu pumnul sau piciorul contribuie în mare măsură viteza de execuţie. Cu cât viteza de execuţie este mai mare cu atât forţa de lovire va fi mai puternică.

Oricine poate lovi cu viteză şi cu o aparentă putere cu pumnul sau cu piciorul, folosindu-se doar de greutatea corpului sau a piciorului în momentul în care acesta este aruncat înainte. Toată lumea posedă acest tip de putere folosit în situaţiile de zi cu zi, ce diferă de la o persoană la alta în funcţie de fizic. Totuşi, puterea incorporată în toate tehnicile de Karate derivă din tensiunea musculară şi din relaxare, şi nu se bazează deci pe greutatea sau mărimea corpului. Oricine, indiferent de cât de mare sau de mic este, are posibilitatea de a atinge o putere fantastică, în momentul în care învaţă să-şi folosească corect corpul.

Folosit corect, este posibilă atingerea unui punct în care corpul va da tot ce are mai bun în execuţia unei tehnici. Asta nu trebuie confundat însă cu ceea ce crede o persoană că este maximul a ceea ce poate da, care este mult sub limita teoretică.

Supleţea corpului este importantă pentru a atinge extensia şi contracţia maximă a tuturor grupelor de muşchi. Cu cât este mai mare distanţa pe care un muşchi contractat se mişcă, cu atât mai mare este viteza şi deci şi puterea unei tehnici.

Deşi condiţionată genetic, viteza se poate ameliora în cursul antrenamentelor la para de cauciuc, la makiwara sau în timpul unui kumite cu un partener prin accelerarea tempo-ului de atac şi de apărare.

5. Alternanţa contracţie – decontracţie a muşchilor

Corpul uman este compus din muşchi lenţi, ca de exemplu cei abdominali şi din muşchi rapizi, capabili de a fi mobilizaţi instantaneu.

În poziţia de aşteptare, un karateka adoptă o atitudine suplă şi mobilă care-i permite să treacă la acţiune instantaneu, în atac sau defensivă.

Printr-o contracţie violentă, masa corpului, trebuie să devină compactă şi să ţâşnească pentru a însoţi fiecare tehnică.

6. Respiraţia

Shihan Hirokazu Kanazawa, 9 Dan, Shotokan Karate Do, defineşte KIME-ul

În secolul al XVII-lea, sumo devine un sport, iar meciurile erau organizate pe terenul altarelor shintoiste.

În perioada Edo, şi femeile practicau sumo. La început erau îmbrăcate la fel ca şi bărbaţii, dar apoi s-au adăugat nişte veste.

De-a lungul unui an, au loc 6 competiţii de câte 2 săptămâni, în care fiecare rikishi are un meci pe zi. Câştigătorul competiţiei obţine “Cupa Împăratului”, bani şi premii (de exemplu carne de vită, tone de orez, etc).

Antrenamentul luptătorilor de sumo este foarte dur. Deşi corpul unui rikishi pare alcătuit din grăsime, acesta este foarte puternic, având muşchi solizi.

Rikishi nu au categorii de greutate, dar au diferite grade. Cel mai mare grad este cel de yokozura (mare campion).

Sumo implică multe lucruri diferite: putere, vechi ritualuri, nuanţe religioase, sistem ierarhic şi regimuri severe de antrenament.